Lucaciu Aurel

Ce este tulburarea de panică și agorafobia?

Ce este atacul de panică şi agorafobia?

Aproape toată lumea trece din când în când prin momente de îngrijorare. Însă, în atacul de panică, persoana resimte niveluri atât de ridicate de îngrijorare/teamă/anxietate, încât poate simţi că imediat ar putea avea atac de cord, că va înnebuni sau îşi va pierde controlul. Într un atac de panică puteţi resimţi simptome fizice cum ar fi: probleme de respiraţie, furnicături, ţiuit în urechi, tremor, senzaţia de sufocare, dureri de piept, transpiraţie sau palpitaţii.
Ar trebui să vă faceţi un consult medical ca să eliminaţi orice cauză medicală posibilă a acestor simptome, cum ar fi hipertiroidism, dependenţă de cofeină, prolaps al valvei mitrale etc. Un atac de panică poate declanşa simptome specifice bolilor menţionate anterior. În cazul în care persoana experienţiază atacuri de panică recurente, neaşteptate, se teme să nu aibă noi atacuri sau se teme de semnificaţia acestora şi, ca urmare, îşi modifică semnificativ comportamentul. În asemenea cazuri, se poate da diagnosticul de „atac de panică”. Mulţi pacienţi diagnosticaţi cu atac de panică experienţiază şi „agorafobie”.
Agorafobia este reprezentată de teama resimţită în locurile şi în situaţiile în care pacientul ar putea avea un atac de panică sau de unde ar putea scăpa dificil. De exemplu, persoanele cu agorafobie evită să rămână singuri în afara casei, să se ducă la cumpărături, să călătorească cu trenul sau cu avionul, să traverseze poduri, înălţimile, să traverseze tuneluri, să traverseze spaţii deschise (câmpuri) sau să folosească liftul. Mulţi pacienţi au atacuri de panică şi în somn. Acest lucru se poate datora scăderii semnificative a ratei pulsului din timpul somnului, ceea ce determină o reacţie de compensare prin creşterea ratei pulsului, ceea ce poate duce la trezirea bruscă din somn.
Mulţi pacienţi cu agorafobie devin anxioşi la lumina zilei; alţii, în momentele în care apune soarele şi scade intensitatea luminii. Temperatura are un rol important în atacul de panică – numărul persoanelor cu atac de panică şi agorafobie creşte exponenţial în timpul verii, mai ales din cauza creşterii pulsului, a ameţelilor şi a deshidratării, precum şi datorită creşterii posibilităţilor de a petrece timpul în afara casei (unde, de fapt, persoana se percepe ca fiind mult mai vulnerabilă). Persoana se teme că în asemenea situaţii ar putea avea atacuri de panică.

Care sunt cauzele atacului de panică şi ale agorafobiei?

Potrivit anumitor teorii, multe situaţii care pot declanşa atacuri de panică au fost periculoase la începuturile evoluţiei umane. De exemplu, blocarea individului într un tunel putea duce la sufocare sau la leşin; înălţimile pot fi periculoase; în spaţii deschise, persoana este mai expusă atacului animalelor de pradă (lei sau lupi); spaţiile publice îi puteau expune pe strămoşii noştri la contacte cu străini periculoşi. Multe dintre fricile specifice atacului de panică şi agorafobiei sunt reminiscenţe ale unor frici instinctive şi adaptative timpurii. Însă, în zilele noastre, aceste situaţii nu mai sunt periculoase.
O serie de cercetări au demonstrat existenţa unei legături genetice între atacul de panică şi agorafobie, deşi niciuna dintre acestea nu sunt moştenite în totalitate. În decursul unui an, 30 40% din populaţia generală va experienţia un atac de panică. Cu toate acestea, majoritatea acestor persoane nu vor interpreta atacul lor de panică ca fiind un pericol catastrofal. Prin această interpretare, ei nu vor ajunge să dezvolte tulburarea de atac de panică sau agorafobie. Iniţial, atacul de panică este activat de situaţii stresante, cum ar fi ieşirea din casă, conflicte maritale/conjugale, intervenţii chirurgicale, responsabilităţi noi sau diverse boli. Aceste senzaţii de activare fiziologică (dificultăţi de respirare, transpiraţie, palpitaţii, ameţeli etc.) pot fi interpretate greşit ca fiind semnele unui pericol catastrofal – de exemplu, persoana poate să se concentreze asupra creşterii frecvenţei ritmului cardiac şi să ajungă la concluzia că va avea pe loc un atac de cord. Ca urmare, persoana poate deveni „hipervigilentă” (adică să se concentreze excesiv asupra reacţiilor fizice), ceea ce poate duce la creşterea activării (senzaţii fizice şi îngrijorare accentuată).
Acest nivel ridicat de activare poate declanşa noi interpretări catastrofice eronate, ceea ce numim „alarme false”, deoarece semnalează un pericol iminent în situaţii care nu sunt de fapt periculoase. Un atac de panică complet poate fi cauzat de asemenea niveluri ridicate de activare şi interpretări eronate. În consecinţă, persoana dezvoltă „anxietate de anticipare” (teama că atacul de panică se va repeta) şi începe să evite situaţiile care pot induce asemenea anxietăţi – mai ales dacă ieşirea din asemenea situaţii este dificilă sau jenantă sau ajutorul nu este la îndemână. De fapt, în momentul în care persoana gestionează anxietatea preponderent prin evitare sau evadare, ea a dezvoltat deja agorafobia.
Persoana cu agorafobie care nu evită toate situaţiile anxiogene îşi găseşte o „persoană de siguranţă” – adică o persoană care să o însoţească în aceste situaţii temute, pentru a o ajuta să evadeze în cazul în care anxietatea devine prea puternică. Deşi este posibil ca, datorită „persoanei de siguranţă”, evitării sau altor „comportamente de siguranţă”, persoana să nu mai fi experienţiat atacuri de panică de mai multe luni, ea poate trăi cu teama că va avea asemenea atacuri în viitor. Mediul de funcţionare a unui asemenea pacient se îngustează datorită fricii şi comportamentelor sale evitative. Parţial, datorită acestor limitări de funcţionare şi lipsei sentimentului de control al inabilităţii de a gestiona situaţia, multe persoane cu atac de panică şi agorafobie dezvoltă şi depresie. Multe dintre aceste persoane devin atât de anxioase şi depresive încât recurg la consumul de alcool sau auto administrarea de Valiu sau Xanax.

( “Fişa de lucru 2.4. Informaţii oferite pacientilor despre atacul de panică și agorafobie – Fişă pentru pacient Din Planuri de tratament şi intervenţii pentru depresie şi anxietate, de Robert L. Leahy şi Stephen J. Holland”)